Uploader: Mason
Country: Australia
Uploaded: Aug 01, 2018
Price: Free
Rating: Based on 1 user ratings

Please, verify you are not robot to load rest of pages

download mircea eliade la tiganci pdf

MIRCEA ELIADE
(Născut în 1907)
La ţigănci
In tramvai, căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversînd grăbit coridorul îşi spuse:
„Eşti un om cu noroc, Gavrilescule !" Zărise un loc liber, langă o fereastră deschisă,
la celălalt capăt al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi înfăşură batista pe sub guler, în jurul gîtului, îşi încăpu
'să-şi facă vînt cu pălăria de paie. Bătrînul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat
parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare
grijă o cutie de tablă.
— E teribil de cald ! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din
1905 !...
Gavrilescu clatină din cap continuînd să-şi facă vînt cu pălăria :
— E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd este omul cult, le suportă mai uşor
pe toate. Colonelul Lawirence, bunăoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence ?
— Nu.
— Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aş fi
întrebat. îmi place să intru în vorbă cu oameni culţi. Tinerii aceştia, domnul meu, erau
desigur, studenţi. Studenţi eminenţi. Aşteptam cu ei în staţie şi i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence şi de aventurile lui în Arabia. Şi ce
memorie ! Recitau pe idinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care
mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întîmpinat pe el, pe
Colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie... Păcat că.
nu pot să mi-o aduc aminte, cuvînt cu cuvînt. Arşiţa aceea teribilă a Ârabiei l-ai lovit
cu o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabtie,
amuţindu-l.
Taxatorul îl ascultase zîmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu îşi puse pălăria pe
cap şi începu să se caute în buzunare.
— îmi cer iertare, şopti el după cîteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul.
Niciodată nu ştiu unde4 pun.
— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neaşteptată voie bună. Avem timp. Că n-am
ajuns încă la ţigănci...
Şi întorcandu-ise spre bătrîn, îi făcu semn cu ochiul. Bătrînul roşi şi strîhse, nervos,
cu amîndouă mîinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă şi taxatorul începu
să numere mărunţişul zâmbind.
— E o ruşine ! şopti bătrînul
cîteVa
clipe
în
urmă.
E
nepermis !
— Toată lumea vorbeşte, spuse Gavrilescu, reîncepînd să-şi facă vînt cu
pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, .şi ce grădină !... Ce grădină !... repetă el
clătinînd din cap, cu admiraţie. Uitaţi-vă că începe să ;se zărească, adăugă el
aplecîndu-se puţin ca .să vadă mai bine.
Câţiva bărbaţi apropiară ca din întîmplare frunţile de ferestre.
— E o ruşine, repetă bătrînul privind sever înaintea lui.
Ar trebui interzis.
— Sînt nuci bătrîni, continuă Gavrilescu, de aceea e atîta umbră şi răcoare. Am
auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizaci-patruizeci de ani. O fi
adevărat ?
Dar bătrînul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini
care privise îngîhdura't pe fereastră :
— Sînt nuci bătrîni de cel puţin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atîta umbră.
Pe o arşiţă ca asta, e o plăcere. Ferice de ei…
— De ele, spuse vecinul fără sănşi ridice ochii. Sînt ţigănci...
— Aşa am auzit şi eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe
săptămînă. Şi vă dau cuvîntul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să
nu aud vorbindu-se de ele, de ţigănci. Le cunoaşte cineva ? Mă întreb : de unde
au
venit ?
— Au venit de mult, spuse vecinul.
— Sînt aici de douăzeci şi unu de ani, îl întrerupse cineva. Cînd am venit eu întâi .şi
întîi în Bucureşti, ţigăncile astea erau
754
Mircea Eliade
tot aici. Dar grădina era mult mai mare.' Nu se clădise încă Liceul...
— Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de
trei ori pe săptămîna. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru
păcatele mele, adăugă îhicercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru
asta. Eu am o fire de artist...
— Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrînul întoreînd capul. Sunteţi d-l Gavrilescu,
profesor de pian. Aim o nepoţică şi i-aţi dat lecţii acum cinci-şase ani. Mă tot
întrebam de unde imi-e cunoscută figura dumneavoastră.
— Da, eu sînt, reluă Gavrilescu. Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul.
Primăvara dînd nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai ila o fereastră ca
aista şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta
umblu de trei ori pe 'săptămînă. Şi aud mereu vorbindu-se de ţigănci. De multe ori
mi-am pus întrebarea : Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sînt ţigănci,
mă rog, de unde au ele ataţia bani ? O casă ca asta, un adevărat palat, cu
grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane.
— E o ruşine ! exclamă din nou bătrînul întoreînd capul cu dezgust.
— Şi mi-am mai pus şi o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecind după cît cîştig
eu, o sută de lei lecţia, ar trebui zece mii de lecţii să facă un milion. Dar vedeţi că
lucrurile nu sînt atac de simple. Să presupunem că aş avea 20 de ore pe săptămîna
tot mi-ar trebui 500 de săptămîni, adică aproape zece ani, şi mi-ar trebui 20 de
eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanţelor de vară, cînd îmi rămîn doar
două-trei eleve ? Dar vacanţele de Crăciun şi de Paşti ? Toate orele astea
pierdute sînt pierdute şi pentru milion. Aşa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu
20 de ore, şi 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămînă, ci mult -mai mult, mult mai
mult !
— E adevărat, spuse unul din vecini. în zilele noastre nu se mai învaţă la pian.
— Ah ! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simţeam că-mi
lipseşte ceva şi nu-mi dădeam seama ce. Servieta ! Am uitat servieta cu partituri.
M-am luat de vorbă cu Mame Voitinovici, mătuşa Otiliei, şi-am uitat servieta...
Ce ghinion !... adăugă scoţîndu-şi batista de sub guler şi băgînd-o în
La ţigănci
755
buzunar. Pe arşiţa asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pînă în strada
Preoteselor...
Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi aşteptat să-l oprească cineva.